ATITUDINE

V. balanţă cognitivă, comunicare, consistenţă sinelui,interacţiune socială, opinie, opinie publică, persuasiune, personalitate, schimbare socială, sine

Web Hosting by Netfirms | Free Domain Names by Netfirms

Orientare personală sau de grup, rezultată din combinarea de elemente afective, cognitive şi conative, care exercită influenţe de direcţionare, motivare sau evaluare asupra comportamentului. Cînd ating un grad mai înalt de stabilitate, a. se constituie ca însuşiri caracteriale ale unei persoane, în relaţie cu valorile formează aşa-numitele sisteme de valori atitudini (R. Linton) care au funcţia de vectori orientativi personali (de exemplu: a. faţă de sine, faţă de muncă, faţă de instituţie sau ideologie etc.).

Orice a. include trei tipuri de componente: cognitive, afective şi comportamentale. Componenta cognitivă rezultă din perceperea şi conceptualizarea obiectului a. Baza cognitivă a a. poate varia cantitativ şi calitativ de la un individ la altul: unii se limitează doar la propria experienţă de viaţă şi ignoră sursele alternative de cunoaştere, alţii se documentează intens şi confruntă sursele şi tipurile de cunoaştere, în timp ce alţii adoptă o a. prin simplă imitaţie sau contagiune. Componentele afective (emoţii şi sentimente) sînt considerate ca dominante în alcătuirea psihosocială a a., manifestîndu-se printr-o intensitate variabilă şi prin orientarea pozitivă, negativă sau neutrală a trăirii. Componentele conative (comportamentale) ale a. sînt consecinţe ale elementelor cognitive şi afective. În această privinţă, se distinge între comportamentul atitudinal şi comportamentul derivat din a. Comportamentul atitudinal constă în exprimarea verbală, afectivă sau prin alte mijloace de comunicare a a. De această dată sînt activate componentele cognitive şi afective pentru a exprima potenţialitatea orientativă a unei acţiuni şi nu acţiunea însăşi. În acest sens, G.W. Allport consideră a. ca „o stare mentală şi neurală de pregătire... care exercită o influenţa directivă sau dinamică asupra răspunsului unui individ la toate obiectele sau situaţiile cu care este asociat".

Dintr-o altă perspectivă, W.M. Fuson defineşte a. ca expresie a „probabilităţii de producere a unui anumit comportament într-o anumită situaţie". Referirea se face la măsura în care a. generează un comportament. În mod tendenţial, a. şi comportamentul derivat sînt interdependente şi reciproc consistente. Comportamentul precedent exercită o puternică influenţă asupra orientărilor ulterioare ale a., iar a. au o funcţie de generare a comportamentelor. Totuşi, predicţia a. pe baza comportamentului are un grad mai înalt de probabilitate şi este mai efectivă decît predicţia comportamentului pe baza a. (D. Bem, L Festinger, P. Cohen, A. Greenwald).

Schimbarea comportamentului duce la modificarea inevitabilă a a. corespunzătoare, pe cînd una şi aceeaşi a. se poate asocia cu mai multe comportamente posibile în funcţie de contextul social în care este implicată o persoană. De aici derivă două consecinţe importante: pe de o parte, în cercetarea socială cunoaşterea a. nu se poate substitui cunoaşterii comporta­mentelor efective; pe de artă parte, schim­barea comportamentului duce cu necesitate la schimbarea a. ce-i corespunde, pe cînd schimbarea prealabilă a a. este numai un indiciu probabil al eventualei schimbări în con­duită.

♦ A. sînt asociate cu întregul univers al vieţii individuale. Ele influenţează percepţia, gîndirea, imaginaţia şi voinţa (P. Fraisse, V. Pavelcu). Atunci cînd sînt bine structurate acţionează ca motive ale activităţii şi îndeplinesc diverse funcţii pe pian individual: de adaptare (prin dezvoltarea de a. favorabile faţă de obiectele care satisfac nevoia de recompensă individuală şi de realizare a scopurilor şi de a. nefavorabile faţă de cele care blochează iniţiativa personală sau care se prezintă ca surse de frustrare); de apărare a sinelui  (prin cristalizarea şi manifestarea acelor a. care sînt izvorîte din conflicte interioare în vederea autoprotejării faţă de factori care ameninţă integritatea, evalua­rea şi orientarea sinelui); de expresivitate personală (a. sînt incorporate în structura sinelui pentru afirmarea identităţii personale); cognitivă (de căutare a semnificaţiilor, de organizare mai bună a convingerilor personale pentru a conferi o mai mare consistenţă propriului sine). Totodată, a. sînt implicate în relaţii şi interacţiuni sociale, exercitînd o funcţie de motivare şi orientare a acestora.

♦ A. constituie obiect al învăţării şi schimbării. Achiziţionarea a. se realizează pe trei căi mai importante: contactul direct cu obiecte, evenimente, persoane etc.; interacţiunea cu cei care deţin deja o a.; experienţa socială asi­milată în grupurile formale sau informate. Familia se consideră că are un rol important în modelarea a. la copil ca urmare a identificării acestuia cu unul dintre părinţi. Multe din a. de mai tîrziu îşi au originea în socializarea timpurie din cadrul familiei. De exemplu, a. autoritară de mai tîrziu este datorată într-o măsură semnificativă practicării în familia de origine a unor modele autoritare de socializare. Formarea a. ca urmare a influenţelor exercitate de afţii implică procese de: conformare (creşterea asemănării cu cei din jur), identificare (preluarea şi asumarea de roluri sociale aureolate de prestigiu social), interiorizare (asimilarea de a. şi valori pentru construcţia identităţii personale). A. dobîndite în copilărie şi adolescenţă sînt ulterior consolidate sau schimbate ca urmare a multiplicării influenţelor şi relaţiilor sociale care pot avea efect de întărire sau de generare a unor conflicte între informaţiile sau experienţele vechi şi cele noi.

Schimbarea a. trebuie pusă în relaţie cu cîmpul psihologic integral al unei persoane şi cu modul de structurare a elementelor cognitive şi afective ale a. Schimbarea a. rezultă din tensiunea psihologică produsă de inconsistenţa informaţiilor noi şi vechi. Între gradul inconsistenţei şi intensitatea tensiunii de schimbare a a. există un raport de proporţionalitate. Corelarea informaţiilor în condiţii de tensiune se desfăşoară astfel încît să fie redusă inconsistenţa cognitivă pentru a se ajunge într-o stare homeostatică sau de balansare. Schimbarea a. este calea de reconstruire a echilibrului, răspunzînd nevoii individuale de consistenţă a informaţiilor.

Această explicaţie a schimbării a. este promovată de teoria balansării (F. Heider), teoria congruenţei (C. Osgood şi P. Tannenbaum) şi teoria disonanţei cognitive (L Festinger). În teoria balansării, F. Heider consideră că a. faţă de obiecte şi persoane au valenţe pozitive sau negative. Atunci cînd sîrrt cuplate, a. se pot afla în raporturi de concordanţă sau disconcordanţă, de balansare (homeostazie) sau debalansare (dezechilibru), în funcţie de ponderea valenţelor pozitive şi a celor negative. Oamenii manifestă intoleranţă faţă de dez­echilibru datorită disconfortului generat de tensiunea psihică ce i se asociază. Schimbarea unei a. generează o tendinţă de refacere a echilibrului tulburat. Teoria congruenţei este o extensie a precedentei, urmărind să prezică mai exact direcţia şi gradul schimbării a. Principala teză este că odată cu accentuarea extremismului valenţei unei a. scade şi probabilitatea schimbării şi atunci cînd este raportată la o a. cu valenţe opuse. A. caracterizate prin extremitate şi intensitate mare manifestă nu numai rezistenţă la schimbare, dar le şi asimilează pe cele cu valenţă opusă pentru a conserva congruenţa precedentă a elementelor cognitive. R. Abelson şi M. Rosenberg au formulat următoarele reguli psihologice de structurare a interacţiunilor dintre trei persoane în funcţie de a. lor:

1. dacă A îl place (are pozitivă) pe B şi B îl place pe C, atunci A îl place pe C;
2. dacă A îl place pe B şi B îl displace pe C, atunci A ti displace pe C;
3. dacă A îl displace pe B şi B îl displace pe C, atunci A îl place pe C („duşmanul duşmanului meu este prietenul meu").

După L Festinger, disonanţa este o stare de inconsistenţă a două elemente cognitive (cunoştinţe, opinii, credinţe etc.) care se prezintă prin sensuri opuse ale mesajelor, iar consonanţa corespunde stării de consistenţă. Dacă proporţiile elementelor consonante şi disonante sînt relativ egale, disonanţa este maximă, iar cînd proporţia elementelor disonante este mult mai mică decît a celor consonante, disonanţa este mică. Disonanţa nu este psihologic confortabilă şi de aceea omul tinde să o reducă sau să o elimine prin:

1. schimbarea unui element comportamental pentru a restabili consonanţa cu a.;
2. schimbarea unui element cognitiv din ambianţă;
3. adăugarea de noi elemente cognitive atunci cînd nici unul din cei implicaţi în disonanţă nu poate fi schimbat;
4. cînd cineva a acţionat în contradicţie cu propria a., va tinde să modifice a. pentru a o face consonantă cu comportamentul.

Probabilitatea ca o persoană să aibă a. consistente între ele şi cu comportamentele asociate depinde de gradul de cunoaştere şi interes faţă de domeniul de referinţă a a. precum şi de măsura în care se estimează că alte persoane semnificative acordă importanţă domeniului respectiv. În acelaşi timp, schimbarea a. este dependentă de contextul social în care este integrată o persoană. Cei mai importanţi factori care intervin de data aceasta sînt: grupurile sociale, reţelele de comunicare interpersonală şi comunicaţiile de masă (presă, radio, TV). în comunicarea micro sau macro-socială grupul influenţează receptarea mesajelor de către individ prin gradul de expunere individuală la o sursă de comunicare, credibilitatea acordată acesteia şi modul de in­terpretare a mesajelor pentru a opta pentru o a. Totodată, grupul oferă sprijin social în susţinerea unei a. adoptate, conducînd fie la schimbarea, fie la conservarea a.

♦ Atenţia acordată formării şi schimbării a. este explicată prin faptul că a. este apreciată ca o stare de pregătire sau de fundamentare a opţiunii pentru iniţierea şi manifestarea unui comportament. Totuşi, relaţia dintre a. şi comportament nu este simplu lineară şi generativă, intervenind cu necesitate şi structura socială (P. S. Cohen). Ce tipuri de raporturi se pot stabili între factori structurali, atitudinali şi comportamentali? Din punct de vedere teoretic, pot fi adoptate patru direcţii de analiză,

a) A. şi conduita ar putea fi derivate din organizarea structurii sociale. De exemplu, într-o structură ierarhică formal instituită şi autoritar susţinută a. persoanelor subordonate sînt irelevante pentru conducători, întrucît comportamentul lor trebuie să se conformeze normelor precis definite. Chiar dacă ar exista variaţii ale a. individuale, ele sînt contracarate sau anulate de distribuţia ierarhică a puterii şi controlului în structura socială, în această variantă, a. nu li se poate acorda decît un credit cognitiv minor.

b) A. intervin ca factori mediatori între structura socială şi conduită. Structura socială determină interiorizarea anumitor a. care conduc la ma­nifestarea de comportamente corespunzătoare. Pe de o parte, aceasta înseamnă că este suficient să cunoaştem structura socială pentru a preciza conduita persoanelor. A. apar în ipostaza de factori psihologici care influenţează prea puţin predicţiite teoretice. În felul acesta, se produce scindarea abordării sociologice şi a celei psihologice. Prima consideră relaţia dintre structura socială şi comportamente, iar a doua pe cea dintre a. şi conduită. Pe de altă parte, factorii psihologici individuali şi colectivi intermediază raportul dintre structura socială şi conduită şi ei trebuie consideraţi ca atare. Această abordare este adoptată de psihologie,

c) În a treia direcţie, ce tinde să fie tot mai mult adoptată în explicaţiile propuse de sociologie, a. nu sînt determinate de structura socială ci sînt dimensiuni intrinsec asociate factorilor structurali, astfel că împreună generează variaţii ale conduitei personale sau colective. Pe de o parte, factorii structurali şi cei atitudinali au efecte independente în pianul conduitei, pe de altă parte, din interacţiunea lor rezultă efecte combinate specifice. De exemplu, schimbarea sistemului de recompensare a muncii în industrie nu duce cu necesitate la creşterea productivităţii muncii sau generează doar efecte minore dacă nu se asociază şi cu schimbări în a. muncitorilor faţă de sarcinile productive. Tot astfel, modernizarea echipamentului tehnic şi a organizării muncii într-o întreprindere nu conduce automat la creşterea producţiei cînd se ignoră a. personalului productiv faţă de inovaţia introdusă. Altfel spus, factorii structurali nu generează, prin ei înşişi, schimbări în conduita personală şi colectivă, ci numai cînd sînt asociaţi cu a. congruente,

d) O ultimă direcţie apare ca extensie a precedentei, avînd în vedere situaţia în care a. şi factorii structurali tind spre incongruenţă datorită rezistenţei la schimbare sau inflexibilităţii a. şi a presiunii spre schim­bare a structurii sociale. Incongruentele factorilor structurali şi atitudinali ori împiedică schimbarea comportamentelor, ori produc efecte sau consecinţe neanticipate („efecte perverse"). M.V.