CONFLICT

Web Hosting by Netfirms | Free Domain Names by Netfirms

Opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacţiunii sociale. Ca termen, c. derivă din latinescul „conflictus" care înseamnă „a ţine împreună cu forţa".

♦ Cauzele c. pot fi de diferite tipuri: inegalităţi şi discriminări sociale, incapacitatea părţilor de a ajunge la un compromis reciproc acceptat legat de poziţia lor In societate, competiţia pentru controlul resurselor finite, acces competiţional la oportunităţi crescute, dorinţa de dominare, de putere, de prestigiu.

♦ Teoriile c. caută să explice: cauzele manifeste şi potenţiale ale acestuia; căile de evoluţie ale c. şi posibilităţile de soluţionare a lui; efectele directe şi indirecte, funcţiile şi disfuncţiile sale în procesul de funcţionare şi schimbare a sistemelor sociale; tipurile şi aria de cuprindere a c.; instituţionalizarea c.; managementul c, procesele de negociere şi atingerea păcii sociale, menţinerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalităţi dintre părţi şi a deosebirilor de interese; rolui c. în procesele dinamicii de grup. Interesul pentru studiul c. a apărut o dată cu primele reflecţii filosofico-sociale şi istorice (Tucydides), regăsindu-se apoi ca o preocupare majoră în literatura sociologică, politologică, psiho-sociologică. Ca teoreticieni consacraţi în analiza c, contradicţiilor sociale, ale puterii şi divergenţelor de interese sociale pot fi amintiţi: Machiavelli, Hobbes, Durkheim, Max Weber, R. Dahrendorf, Collins, David Lockwood, Simmel, Lewis Coser, Marx, Gouldner, Gumplowitz, Parsons, Deutsch, J. R. P. French, Goldman Schlenker, Johnson Pruitt etc. Un loc aparte în colecţia teoriilor asupra c. îl are teoria socială a lui Marx privind contradicţiile sistemului social, lupta de clasă, rolul interesului economic în c. Multe din teoriile occidentale asupra c. sînt influenţate de marxism.

♦ Anii '60 s-au caracterizat printr-o dispută aprinsă între noile teorii asupra c, care subliniau rolul productiv al acestuia pentru schimbarea socială, şi abordările structuralist-funcţionaliste (T. Parsons era cazul paradigmatic) care accentuau coerenţa sistemelor sociale, consensul, considerînd conflictul a fi mai degrabă o patologie a sistemelor. Teoriile structural-funcţionaliste erau acuzate a privi c. doar din perspectiva funcţiei lui negative, ca fenomen marginal, avînd ca rol doar perturbarea armoniei întregului. Noile teorii, pornind de la inevitabilitatea pluralităţii intereselor, consideră abordarea constructivă a c. ca exprimînd esenţa democraţiei. În fapt, asumarea c. reprezintă, pentru un sistem social, un indicator al caracterului său democratic. Pluralismul puterii, competiţia programelor, proiectele alternative de schimbare socială, procesele electorale competitive, procedurile de negociere, conciliere şi arbitraj sînt caracteristici ale sistemelor sociale complexe, modalităţi de menţinere a ordinii sociale.

♦ Tipurile distincte de c. social depind de: caracterul, structura şi specificul părţilor aflate în c.; natura scopurilor fixate de acestea; mijloacele utilizate pe parcursul evoluţiei c.

♦ Mulţi analişti au descris modelul de dezvoltare a c. prin cinci etape relativ distincte:

dezacordul;
confruntarea;
escaladarea;
de-escaladarea;
rezolvarea (Donelson R. Forsyth).

Dezacordul debutează prin simple neînţelegeri, diferenţierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi şi a gîndi (uneori pot fi şi pseudo-neînţelegeri, false c), divergenţe minore, nesemnificative pentru interacţiunea socială, de grup, dar care necontrolate la timp, pot degenera în conflicte reale. Confruntarea adînceşte diferenţele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea fiind percepute de către părţile în c. ca importante pentru interacţiunea de grup, ca ameninţînd unitatea grupului; în această fază fiecare parte îşi susţine poziţia sa, accentuînd-o pe baza unei ideologii justificative (se intensifică angajarea părţilor pe linia dezacordului iniţial; fiecare parte subliniind erorile din gîndirea celeilalte; este faza în care fiecare parte se convinge pe ea însăşi că trebuie să convingă adversarul să-şi schimbe părerea, să renunţe la poziţia lui, acceptînd argumentele sale; acţiunea de persuasiune devine exagerată, poate degenera în acţiuni de forţă, de coerciţie, cu efect de „boomerang" asupra părţilor; expresia emoţională domină asupra argumentelor logice; rata comunicării în grup scade; sînt antrenate mecanisme psihologice şi interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferă tensionată, frustrări succesive ce antrenează în lanţ ostilităţi, forme de violenţă, agresivitate în limbaj (vezi celebra ipoteză frustrare/agresiune); lipsa de încredere creşte; apare necesitară unei soluţii.

Escaladarea c. distruge normele reciprocităţii pozitive, înlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schienker, Goldman, I978) care susţin un comportament concurenţial exagerat; tensiunile şi ostilităţile din grup sînt scăpate de sub control; reacţia de auto-apărare a fiecărei părţi stîrneşte violenţe fizice şi simbolice, agresivitate maximă; în această etapă c. atinge punctul culminant, „de vîrf" care poate distruge total interacţiunea de grup, ajungînd uneori chiar pînă la distrugere fizică a părţilor, sau o poate reface printr-o schimbare structurală.

Escaladarea c. e urmată firesc de orientarea spre soluţii raţionale de rezolvare a c. prin intervenţii legale de tip instituţional, prin negocieri şi compromisuri treptate, prin stimularea posibilităţilor de comunicare deschisă între părţi, prin captarea bunăvoinţei părţii adverse, prin apariţia „celei de a treia părţi" în calitate de mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfătuitor, conştientizator, judecător, expert etc (Johnson Pruitt, I970), toate avînd un scop integrativ, de refacere a interacţiunii sociale normale.

Pentru a avea reuşită în timp şi eficienţă în procesul interacţiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea c. nu trebuie să fie privit de nici una din părţi ca un semn al slăbiciunii sale, nu trebuie să fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin funcţia lui pozitiv-integrativă pentru unitatea şi pacea socială. Incapacitatea adoptării unor soluţii constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar şi provizoriu, fundat pe forţă. E.Z.