Web Hosting by Netfirms | Free Domain Names by Netfirms

decizie

V. alternativă, consens, democraţie, incertitudine, probabilitate, stil de conducere

Soluţie adoptată de un sistem (persoană, grup, organizaţie, colectivitate) în vederea rezolvării unei probleme. Două tipuri de ştiinţe au ca obiect decizia: a) ştiinţe normative - oferă condiţiile logice şi matematice ale deciziei corecte; b) ştiinţe empirice, comportamentale, care caută să identifice mecanismele reale, utilizate de sistemele reale în luarea deciziilor. Procesul luării d. cuprinde mai multe faze distincte:

1. formularea problemei 
2. explorarea posibilului acţional şi formularea soluţiilor alternative posibile;
3. analiza şi evaluarea soluţiilor alternative şi ierarhizarea lor;
4. adoptarea uneia dintre soluţiile alternative (d. propriu-zisă);
5. faza postdecizională: d. luată este implementată prin acţiune şi continuu reevaluată prin prisma rezultatelor practice obţinute şi a noilor cunoştinţe;

Procesul decizional se reia atunci cînd soluţia adoptată se dovedeşte a nu mai fi satisfăcătoare. Luarea unei d. pune două probleme distincte, dar interdependente într-o largă măsură: problema cunoştinţelor necesare şi cea a consensului. În ceea ce priveşte problema cunoştinţelor, dificultatea fundamentală provine din incertitudine. Doar în mod excepţional un decident dispune de toate cunoştinţele necesare luării d. (condiţia de certitudine). De regulă, cunoştinţele disponibile sînt incomplete şi nesigure. Incertitudinea persistentă, care nu poate fi redusă în procesul pregătirii d., pune la rîndul ei două tipuri de probleme: a. problema metodelor de a decide în condiţii de incompletitudine şi fragilitate a cunoştinţelor; şi b. cum să se facă faţă consecinţelor paralizante, dezorganizatoare ale incertitudinii asupra sistemului decident. Există două modele normative ale procesului decizional:

• a. Modelul clasic de d. raţională: d. certă într-o lume complet deterministă. Se presupune că decidentul dispune de toate cunoştinţele necesare şi că prelucrarea acestora se face prin utilizarea instrumentelor logico-matematice clasice, ajungîndu-se la identificarea soluţiei celei mai bune în mod absolut. Acest model apare mai mult ca un model limită, puţin aplicabil în situaţiile obişnuite caracterizate printr-o incertitudine persistentă, într-o lume care nu este strict deterministă, accidentul, întîmplarea avînd un rol important.
• b. D. certă de tip probabilist, are două variante: 1. o cunoaştere absolută, în condiţiile unui univers probabilist şi 2. o cunoaştere fragilă, incertă. Dacă în primul caz procesul de d. lucrează cu probabilităţi obiective de întîmplare a evenimentelor, în cel de al doilea caz se lucrează cu probabilităţi subiective, de tip bayesian. Probabilitatea reprezintă gradul de încredere/neîncredere în cunoştinţele noastre, şansa atribuită cunoştinţelor noastre de a descrie corect realitatea. În acest model, procesul de decizie reprezintă o prelucrare raţională, logico-matematică a datelor, dar o prelucrare de tip probabilist. Şi aici se presupune că d. luată reprezintă soluţia cu probabilitatea cea mai ridicată de a fi soluţia cea mai bună, la nivelul cunoştinţelor existente la un moment dat.

Numeroase studii argumentează însă faptul că în condiţii de incertitudine accentuată şi persistentă nici acest model raţional-probabilist de d. nu este adesea aplicabil. În fapt, sistemele aflate într-o asemenea situaţie de incertitudine recurg la metode decizionale diferite de cele ale calculului raţional-proba-bilist. H.A. Simon argumentează că sistemele social-umane, în condiţii de incertitudine, recurg la o strategie decizională simplificată: adoptarea primei soluţii satisfăcătoare pe care reuşesc să o formuleze. Psihologia cognitivă a pus în evidenţă în urtimii ani faptul că decidenţii „naivi", „comuni", în condiţii de incertitudine, utilizează metode euristice diferite structural de cele recomandate de modelele raţionale, atît în variantele clasice, cît şi în cele de tip probabilist. Aceste metode reuşesc să facă faţă cu succes condiţiilor de incertitudine persistentă, prezentînd însă adesea şi erori sistematice. Dezvoltarea ciberneticii a pus în evidenţă faptul că adesea sistemele social-umane folosesc pentru soluţionarea problemelor lor mecanisme nondecizionale, de tip cibernetic-spontan. Schematic, procesul nondecizional, cibernetic-spontan de soluţionare a problemei este următorul: un sistem experimentează, mai mult sau mai puţin întîmplător, diferite tipuri de acţiuni care satisfac în grade diferite, necesităţile sale, de care este conştient într-o modalitate destul de vagă. Acele acţiuni care sînt experimentate ca satisfăcătoare sînt întărite, fixate, în timp ce cele care sînt experimentate ca nesatisfăcătoare sînt eliminate.

♦ Problema consensului este crucială în orice proces decizional în condiţiile unor sisteme sociale. Consensul nu reprezintă un produs natural, neproblematic al procesului decizional social, ci dimpotrivă dissensul pare a fi mai degrabă rezultatul natural. Consensul rămîne mereu de construit. Din punct de vedere al organizării sociale, se pot distinge două mari tipuri de procese de d.: d. democratice (grupul, colectivitatea, în diferite forme, participă la luarea deciziilor) şi delegarea autorităţii luării deciziei unei persoane, organism. În societatea actuală există o puternică tendinţă de promovare a d. colective, democratice, în locul celei bazate pe delegarea autorităţii (d. individuale în mod special). Considerentele sînt de două tipuri: a. se pare că, mai ales în condiţii de incertitudine, d. colectivă are o probabilitate mai ridicată decît cea individuală de a fi corectă; şi b. d. colectivă este asociată cu un sistem social care prezintă certe avantaje în raport cu cel asociat cu delegarea autorităţii (gradul de consens, nivelul de motivaţie a performanţei, relaţiile dintre participanţi). Modurile de a lua d. (practicile de d.) stau la baza stilurilor de conducere. C.Z.