Web Hosting by Netfirms | Free Domain Names by Netfirms

devianţă

V. anomie, contracultură, control social, criminalitate (sociologia c), normă, schimbare socială

(Sociologia d.), orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular. Definit ca un tip de comportament, care se opune celui convenţional sau conformist, d. cuprinde nu numai încălcările legii (infracţiunile ori delictele), ci orice „deviere" (abatere) de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup, organizaţie, instituţie, cultură, subcultură). În acest sens, d. include o gamă extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice ori bizare (de exemplu, adoptarea unei ţinute insolite, a unui limbaj sau gest neconformist), incompatibile cu „codurile" culturale ale grupului sau societăţii, la cele aşa-zis imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează morala publică), care nu sînt întotdeauna sancţionate de lege, şi pînă la cele cu caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de normativul penal) sau asocial (bolile psihice). În esenţa ei, ca manifestare care ofensează sentimentele şi aşteptările colectivităţii, d. (concept sociologic) se distinge însă de anormalitate (noţiune psihopatologică) care caracterizează incapacitatea individului, acceptată şi validată din punct de vedere medical, de adaptare la exigenţele vieţii sociale şi de exercitare adecvată a rolurilor sociale. Date fiind creativitatea şi plasticitatea deosebită a conduitelor individuale, la fel ca şi diversitatea extremă a normelor ori regulilor sociale, se poate considera că: a. orice individ, într-o anumită perioadă a vieţii sale (copilărie, maturitate, bătrîneţe), transgresează norma de conduită, devenind, ca urmare, „deviant"; b. nu orice act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind deviant (inovatorii, de exemplu, pot utiliza mijloace non-convenţionale, adeseori ilicite sau ilegitime, dar mult mai eficace decît cele obişnuite sau instituţionalizate); c. d. reprezintă o noţiune relativă, echivocă, în măsura în care ceea ce este considerat deviant într-o anumită societate sau într-o anumită perioadă istorică, în altă societate sau în altă perioadă istorică este calificat drept normal („aşa cum trebuie să fie", în sensul postulat de E. Durkheim). În consecinţă, d. nu este determinată de cauze biologice (constituţionalitatea) sau psihice (psihismul individual), ci, exclusiv, de contex-tui social în care este definită, evaluată şi, eventual, sancţionată, ♦ Delimitîndu-se de concepţiile de natură biologistă sau psihoiogistă, care caută determinanţii d. În mediul fizic ori psihic, s.d. consideră că nici-o acţiune sau conduită umană nu este, în mod inerent, prin ea însăşi, deviantă, ci este calificată ca atare de normele şi valorile grupului de referinţă, care impun standarde de apreciere şi legitimitate pentru actele şi comportamentele „socialmente" acceptabile sau indezirabile, în acest sens, nu este echivalentă cu absenţa normelor (anomia sau dezorganizarea socială), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau raţionalitate ale societăţii în ansamblul ei, cu modelul ei cultural-normativ dominant (sociotipul sau personalitatea de bază), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social (subcultură), definit prin caractere culturale distincte. Datorită mobilităţii şi variabilităţii, în timp şi în spaţiu, a criteriilor evaluative ale conduitei, în orice societate graniţa dintre comportamentele dezirabile şi cele indezirabile este permeabilă, astfel că definirea d. implică criterii alternative, adeseori divergente între ele, dependente de gradele de toleranţă permise de constrîngerile normative ale grupurilor sociale de referinţă. Există, din acest punct de vedere, o d. „negativă" (echivalentă cu încălcarea ordinei sociale), manifestată atunci cînd acţiunile indivizilor depăşesc limitele instituţionale (socialmente) acceptabile de toleranţă, şi o d. „pozitivă" (echivalentă cu schimbarea socială), manifestată atunci cînd aceste acţiuni pun sub semnul întrebării fundamentale ordinei sociale stabilite, permiţînd afirmarea a noi tendinţe de organizare socială, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale, postularea unor cîmpuri normative cu caracter alternativ. Această distincţie permite recunoaşterea faptului că d. nu are numai un caracter distructiv, dar şi constructiv, în măsura în care: a) oferă o „supapă de siguranţă" membrilor societăţii, prin prevenirea acumulării excesive de nemulţumiri, tensiuni ori conflicte care ar putea ameninţa ordinea socială; b) mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor sociale fundamenale (E. Durkheim); c) stimulează schimbarea socială prin punerea la îndoială a legitimităţii normelor, redefinirea regulilor sociale şi modficarea rolului mijloacelor de control social.

În funcţie de diversele puncte de vedere, concepţii şi teorii cu privire la cauzele d., s.d. şi-a conturat, de-alungul timpului, următoarele paradigme explicative;

1. interpretarea bazaă pe modelul „patologiei sociale" şi „dezorganizării sociale" (Şcoala de la Chicago) - d. este echivalentă cu abaterea de la norna de conduită presupusă a fi universal - valabilă, abatere datorată perturbărilor „patologice" ale întregului organism social care se manfestă cu acuitate, mai ales, în cursul procesele de modernizare, industrializare şi urbanizare;
2. interpretarea bazată pe modelul anomiei (E. Durkheim şi R. K. Merton) - d. este un produs al perioadelor de schimbare socială care, perturbînd cîmpul normativităţii şi punînd în conflict sisteme valorice diferite, dezorientează acţiunea şi conduita indivizilor, obligîn-du-i să adopte moduri deviante de adptare la viaţa socială. Potenţialul pentru d. creşte o dată cu manifestarea conflictului între scopuri sociale şi mijloace legitime, instituţionale, în condiţiile în care, neavînd acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse;
3. interpretarea bazată pe „teoria transmiterii culturale" (E. Sutherland) - d. este învăţată şi transmisă, la fel ca şi conformitatea, prin intermediul procesului de socializare care pune în contact individul cu valorile şi normele grupurilor deviante, obligîndu-l să-şi însuşească codurile lor de conduită, normele, regulile şi simbolurile lor culturale (subculturale);
4. concepţia „funcţionalistă" (T. Parsons) - d. este un eşec al solidarităţii sociale, perturbînd relaţiile între rolurile sociale care-i uneşte şi îi integrează pe indivizi în cadrul societăţii, făcîndu-i să reacţioneze ostil sau indiferent faţă de normele şi valorile ei. Ea are caracter „disfuncţional", întrucît perturbă întreg echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social, perturbare posibilă datorită refuzului sau incapacităţii indivizilor de a-şi exercita rolurile sociale;
5. teoria „controlului social" (Hirschi, Nye, Reckless etc.) - d. este o condiţie „naturală" a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicată. Ea este absentă atunci cînd indivizii au puternice legături cu societatea şi cînd controlul social informai este puternic şi este prezentă atunci cînd legăturile între individ şi societate sînt slabe sau absente şi cînd controlul social informai lipseşte;
6. paradigma „conflictului" (Quinney, Turk, Walton, Platt, Young ş.a.) - d. este o consecinţă a competiţiei şi inegalităţii sociale care obligă grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire şi permit agenţiilor de control social să organizeze discriminări între clase în privinţa înregistrării şi sancţionării actelor de d.;
7. teoria „etichetării" - d. este produsă chiar de către mecanismele anume create pentru definirea şi sancţionarea ei. În acest sens, d. nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, prin denumirea semantică sau „eticheta" aplicată indivizilor cărora li se refuză dreptul de a adopta identitatea dorită. Importantă nu este violarea normei (în fond, toată lumea este „deviantă" într-un mod sau în altul), ci reacţia societăţii faţă de această violare, concretizată în stigmatizarea individului. O dată ce a fost etichetat, individul ajunge să creadă în veracitatea etichetei de deviant, asimiînd toate atributele identităţii stigmatizate şi devenind, cu adevărat, „deviant".

În prezent, dat fiind eşecul paradigmelor deterministe cu privire la cauzele d., s.d. adoptă, din ce în ce mai mult, o perspectivă teoretică cu caracter fenomenologic, care-şi propune să arate că orice acţiune sau conduită, implicit cea deviantă, are un sens care trebuie descifrat şi interpretat. S.R.