Web Hosting by Netfirms | Free Domain Names by Netfirms

difuziune

1. În antropologie, trecerea unui element cultural dintr-o societate (ţară, cultură) în alta, ca urmare a contactului între cele două societăţi. D. constituie o modalitate de schimbare culturală complementară invenţiei. Spre deosebire de d., invenţia este o modalitate de schimbare culturală bazată pe puterea de creaţie proprie grupului uman respectiv. Încă din secolul trecut, invenţia şi d. au fost inegal licitate. Adolf Bastian, pe de o parte, pornind de la ipoteza unităţii psihice a omenirii, vorbea de nişte „idei elementare" (Elementaregedanken), pe care fiecare grup uman le descoperă şi le concretizează în funcţie de propriile sale nevoi, aspiraţii şi cadre ecologice. Deşi Bastian nu contesta răspîndirea şi influenţa culturală, poziţia sa rămîne limpede aceea a unui invenţionist. Dimpotrivă, Friedrich Ratzel, întemeietorul antropogeografiei, a insistat îndeosebi asupra d. diverselor fenomene culturale pe întinse arii geografice.

În perspectivă istorică, difuzionismul a cunoscut o mai mare dezvoltare, deşi nu se poate spune că postulatele lui sînt mai îndreptăţite decît ale invenţionismului. Pentru un difuzionist, oricît ar fi de mare distanţa geografică dintre două culturi, d. este posibilă. Mai mult decît atît, cultura „voiajează" nu numai prin elementele ei primare, simple, ci chiar şi prin complexe culturale, de unde ar rezulta că acolo unde se descoperă un element propagat se poate deduce existenţa întregului complex. În general, difuzionismul manifestă prea puţină încredere în imaginaţia şi în creativitatea umană, mizînd mai curînd pe preluare şi imitaţie.

Caz extrem, hiperdifuzioniştii englezi G. Eliott-Smith şi W. Perry au propus drept centru spaţio-temporal al culturii terestre Egiptul antic. În pofida unor asemenea exagerări, difuzionismul se sprijină pe fenomene reale, anume pe contactul între culturi şi pe circulaţia reală a elementelor de la o cultură la alta. Adepţii acestui curent au îmbogăţit cercetarea culturii cu perspective şi concepte noi. În Germania, la sfîrşitul sec. XIX, Leo Frobenius a emis teoria „cercurilor culturale" (Kulturkreisen), dezvoltată apoi de Fritz Graebner şi Wilhelm Schmidt. Cercurile culturale sînt arii geografice întinse, diferite printr-un anumit set de trăsături culturale. Corespunzător, francezul Georges Montandon a elaborat teoria „ologenezei culturale" - o interpretare a culturii planetare după o schemă de evoluţie continuă, care porneşte de la cîţiva „germeni elementari" şi se desface în „ramuri culturale", unele întîrziate (culturile „primitive"), altele crescute fără limită (culturile „occidentaloide"). În antropologia americană, cel mai de seamă difuzionist a fost Clark Wissler, promotorul conceptului de „arie culturală". Ulterior, conceptul de d. s-a perfecţionat. Robert H. Lowie a arătat că procesul de d. este „selectiv", ceea ce Alfred L. Kroeber a numit „d. controlată", ambii voind să spună prin aceste expresii de nuanţare că preluarea („împrumutul") ce caracterizează d. se petrece prin trierea şi reţinerea de către cultura receptoare a elementelor adaptabile. Gh. G.

2. În sociologie, răspîndirea de informaţii, opinii, atitudini, modele de comportare sau inovaţii (descoperiri, noutăţi tehnico-ştiinţifice sau culturale, tehnologii) într-o populaţie sau într-o comunitate. Se bazează pe procesul de comunicare socială. Uneori, cu aplicaţie ia cultură, se foloseşte expresia sinonimă de transmitere culturală (B. Bernstein, 1975; P, Atkinson, 1985). Pentru a releva o consecinţă a d., se foloseşte, prin transfer din medicină. termenul de contagiune, referitor la asimilarea de informaţii, opinii, atitudini sau comportamente ca urmare a angajării în relaţii interpersonale sau a receptării de mesaje transmise prin diverse canale mass media. Ritmul d. depinde de: caracteristicile populaţiei (mărime, grad de omogenitate a indivizilor, organizare instituţională), densitatea relaţiilor interpersonale, exercitarea şi orientarea controlului social, distribuţia raporturilor de putere, eficacitatea sursei de transmitere, caracteristicile informaţiei sau opiniei transmise. In analiza d. au fost propuse mai multe modele, a) modelul exponenţial (fig. 1 a): ritmul d. unei informaţii într-o populaţie numeroasă şi omogenă este proporţional cu numărul persoanelor deja informate; este cel mai simplu model, preluat din analizele epidemiologice şi aplicate de G. Tarde (Les lois del'imitation, 1980)

cu privire la funcţiile imitaţiei în transmiterea şi asimilarea de comportamente sociale; b. modelul logistic (fig. 1 b), ritmul d. unei informaţii într-o populaţie omogenă de dimensiuni reduse este proporţional atît cu numărul persoanelor informate, cît şi al celor receptoare; a fost dezvoltat în studiul d. inovaţiilor sociale şi al proceselor de contagiune; c) modelul similar distribuţiei statistice normale (fig. 1 c) în care ritmul d. depinde de diferenţa dintre numărul persoanelor informate şi al celor neinformate, fiind crescător în primele faze ale d. şi tinzînd apoi să descrească. Prin natura lor, acestea sînt modele ideale, care presupun omogenitatea socială a populaţiei şi înlănţuirea necesară a relaţiilor interpersonale. Analizele sociologice au în realitate de-a face cu procese în care intervine o structură socială neomogenă. Ca urmare, au fostdezvoltate: a. modele composite rezultate din combinarea modelelor precedente. În condiţiile unei stratificări sociale ierarhice, se analizează d. (de exemplu a modei) mai întîi în interiorul categoriei sociale ierarhic superioare şi apoi în categoriile succesive, putînd să rezulte atît d. intracategoriale (de genul de mai sus), cît şi fenomene ciclice la nivel intercategorial (de exemplu, adoptarea unei mode sau a unui mesaj în categoria superioară este urmată de adoptarea în manieră logistică în categoriile următoare concomitent cu apariţia d. unei alte mode în categoria iniţială etc.); b. modele probabiliste de d. a inovaţiilor în care se consideră rezistenţa la schimbare şi probabilităţile contactelor dintre persoane sau unităţi sociale în funcţie de aria geografică de răspîndire a unei inovaţii, respectiv de distanţa dintre centrul de d. a inovaţiei şi unităţile receptoare; c. modele comparative în care receptivitatea faţă de un bun (social, economic, informaţional etc.) şi mai ales succesul la acesta depind de gradul său de disponibilitate şi de posibilităţile de acces la el al persoanelor interesate. De exemplu: creşterea cererii individuale de educaţie superioară poate fi considerată ca un proces de d. a prestigiului şi importanţei sociale a învăţamîntului superior. Numărul locurilor disponibile este încă limitat, ceea ce conduce la accentuarea concurenţei interindividuale şi la modificarea ritmului şi ariei de d. Analiza proceselor de d. a pus în evidenţă nu numai intervenţia unor factori care potenţează receptivitatea, ci şi rezistentă sau chiar opoziţie. Aceştia pot fi de tip: personal (credinţe, obiceiuri, stereotipuri), interpersonal (reţele de relaţii care funcţionează astfel încît împiedică apariţia efectelor de d.) sau social (sistemul normativ valoric al unei comunităţi tradiţionale, structura socială ierarhizată). Considerarea unor astfel de factori a dus la deplasarea accentului de pe ritmul d. pe procesul d. Sînt astfel avute în vedere: etapele d. (explorare, evaluare, transmitere, asimilare, integrare, încetare), ciclitatea d., funcţionarea mecanismelor sociale ale d. Într-o comunitate (acţiuni individuale şi sociale, relaţii, structura instituţională şi socială), dinamica necesităţilor individuale de receptare, asimilare şi explorare ale consecinţelor practice ale unei informaţii, atitudini, comportament sau inovaţii. Analiza proceselor de d. s-a dezvoltat şi în relaţie cu schimbarea socială indusă de inovaţii sau de mesajele transmise prin mass-media. L.V.