Web Hosting by Netfirms | Free Domain Names by Netfirms

grup social

V. coeziune, competiţie, comunicare, conformare, consens, cooperare, dinamica grupului, educaţie, formal, inegalitate socială, stratificare socială

Ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură şi cu o cultură specifică rezultate din relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său. Ca atare, este ireductibil la simpla însumare sau juxtapunere a indivizilor. Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală. Un individ aparţine unuia sau mai multor g.s. Studiul sociologic sistematic al g. se poate spune că a fost mai întîi dezvoltat de Şcoala de la Chicago (W. I. Thomas, R. E. Park, H. Mead), care considera g. ca faptul social primar. Ulterior, odată cu analiza organizaţiilor, în special a celor industriale, s-a extins şi studiul g. de muncă. În psihologia socială, sub conducerea lui K. Lewin, a fost dezvoltată ideea dinamicii g. pentru a înţelege procesele de interacţiune şi „regulile jocului de roluri" sociale (preluarea, învăţarea şi practicarea de roluri) sau pentru a studia modul în care g, se constituie ca un mediu de acţiune prin definirea aşteptărilor, performanţelor şi nivelurilor de satisfacţie ale membrilor săi. Literatura sociologică şi cea psihologică despre g. s-a dezvoltat într-un mod complementar, astfel că se poate vorbi mai degrabă de psihosociologia g.

♦ Există mai multe criterii de clasificare a g. C.H. Cooley (Social organization, 1909) a distins între g. primare şi g. secundare cu referire mai ales la tipurile de relaţii dintre indivizi (personale, afective, formale, contractuale), continuînd într-un fel distincţia mai veche făcută de F. Tonnies între Gemeinschaft şi Gesellschaft sau de alţi teoreticieni între g. mici şi g. mari. Un alt criteriu de diferenţiere a g.s. este reprezentat de tipul de normativitate implicată în organizarea lor, distingîndu-se între g. formate, nonformale şi informate. G. formale sînt instituţionalizate, funcţionează în conformitate cu norme statuate în regulamente sau legi juridice şi aparţin, de regulă, unor organizaţii. G. nonformale se constituie pentru rezolvarea unei anume sarcini sau sînt centrate pe realizarea unor obiective imediate (comitete, comisii etc.), după care se dizolvă, sînt mai flexibile şi mai puţin normativizate. G. informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în afara unor cadre instituţionalizate pentru realizarea unor scopuri specifice (g. de prieteni, de adolescenţi sau pensionari, de petrecere a timpului liber etc.). În prima ipostază, g. informale răspund unor nevoi de exprimare mai liberă sau mai puţin constrîngătoare, mai ales cînd impunerea normelor oficializate este de tip imperativ şi nerecompensatoare.

Orientarea predominantă a analizei psihologice este către g. mici. Referirile analitice la g. mari se fac în antropologie, în lucrările clasice de psihologia colectivităţilor (W. Wundt, M. Lazarus, H. Steinthal, G. Le Bon etc.), în sociologia clasică a comunităţilor (F. Tonnies, G. Simmel etc.) şi mai ales în concepţia marxistă. Dintre g. mari au fost studiate poporul, naţiunea, masele populare şi mai ales clasele sociale.

♦ G. mic este un ansamblu de persoane între care se stabilesc relaţii interindividuale directe şi statornice în cadrul unor activităţi similare ce conduc la realizarea scopurilor relativ comune. Caracteristica fundamentală a g. mic este că în cadrul său se dezvoltă relaţii interpersonale directe, interacţiuni de tipul „faţă-în-faţă", pe baza unor norme şi a activării unor modele proprii de comportare. G. mici se disting între ele prin scopuri, activităţi şi relaţii, putînd vorbi de: g. de muncă, g. şcolare, g. de creativitate, g. politice etc. Orice g. mic se caracterizează prlrrtr-o structură, un mod de funcţionare şi prin generarea anumitor efecte şi rezultate.

♦ Structura g. mic rezultă din asamblarea anumitor componente (indivizi, relaţii interpersonale, norme şi valori, scopuri, motivaţii şi activităţi) implicate în dezvoltarea de procese (stratificare, conducere, comunicare, competiţie/cooperare, distribuţie a trăirilor afective individuale şi interindividuale). În sens mai restrîns, structura g. se relevă prin tipurile de relaţii directe şi relativ stabile dintre membrii săi. Varietatea şi densitatea relaţiilor interindividuale depind de numărul şi însuşirile persoanelor implicate şl conduc la consacrarea anumitor proprietăţi ale g. mici (mărime, coeziune, consens şi conformitate, autonomie, permeabilitate, flexibilitate, stabilitate etc.). Numărul persoanelor care compun g. mic variază între minimum 2 (sau 3, după unii autori) şi maximum 40 de membri. Limita maximă nu este întotdeauna precizată, dar implicit sau explicit se admite că dincolo de valoarea menţionată este afectat caracterul direct al relaţiilor. Mărimea g. mic este o variabilă independentă, în sensul că influenţează aşteptările şi orientările membrilor g., respectiv relaţiile şi procesele din g. Pe de o parte, cu cît g. este mai mare cu atît creşte şi numărul relaţiilor posibile. Diversificarea relaţiilor posibile este însoţită de diminuarea durabilităţii interacţiunilor şi a intensităţii comunicării directe şi de creşterea probabilităţii de apariţie a unor subgrupuri şi a unei reţele informale. Pe de altă parte, cu cît creşte mărimea g. cu atît se multiplică resursele sale datorită sporirii contribuţiilor individuale la rezolvarea problemelor g.

Fiecare individ aduce cu sine în g. cunoştinţe, experienţe, interese, aspiraţii, însuşiri de personalitate (temperamentale, caracteriale, aptitudinale) şi se caracterizează printr-un status şi un set de roluri sociale. Unii membri tind să se orienteze cu predominanţă către normele, valorile şi modelele de comportare ale g. de apartenenţă, iar alţii către cele care sînt specifice altui g. luat ca referinţă. Creşterea numărului de membri care îşi aleg ca referinţă un alt g. decît cel de apartenenţă diminuează coeziunea, consensul şi conformismul acestuia. Totuşi, prin însăşi apartenenţa sa la g., individul este supus influenţelor, normelor şi modelelor de comportare care sînt specifice acestuia. În acest sens, fiecare membru trece în g. prin stadii progresive de integrare, de la cel de acomodare interpersonală pînă la acela de conformare şi de manifestare a unei competenţe interpersonale care oferă posibilităţi de utilizare a experienţei de relaţionare şi interacţiune, de transpunere în rolul altuia şi de asumare a unor roluri alternative în diverse contexte grupate sau sociale. Deşi una şi aceeaşi persoană poate să aparţină concomitent mai multor g., intensitatea participării la viaţa acestora nu este deloc uniformă, depinzînd atît de interesele şi opţiunile individuale, cît şi de climatul socio-moral şi cultural al diferitelor g. Aceasta ne conduce la relevarea coeziunii, consensului şi conformităţii dintr-un g.

Coeziunea unui g. este o „rezultantă a tuturor forţelor care acţionează asupra membrilor pentru a-i determina să rămînă în g." (L. Festinger). Ea poate fi relevată printr-un set de indicatori referitori la: atracţia interpersonală dintre membri, evaluarea g. ca întreg, gradul de identificare a membrilor cu g., dorinţa expresă de a rămîne în g. (D. Cartwright). Totodată, coeziunea este strîns legată de consens şi conformitate, în timp ce consensul rezultă din similitudinea tacită sau conştientă a atitudinilor şi opţiunilor personale, conformitatea se manifestă prin comportamente de supunere, acceptare şi urmare a prescripţiilor normative. Orice g. dispune de mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin sancţiuni negative, fie prin recompensări (S. Schachter, R. M. Emerson).

Presiunea g. spre atingerea conformităţii membrilor săi poate avea efecte pozitive, în sensul că vine în întîmpinarea trebuinţelor de afiliere, afecţiune, securitate sau recunoaştere socială şi face posibilă acţiunea g., dar şi negative, în direcţia uniformizării, a îngustării perspectivelor şi diminuării creativităţii, a accentuării supunerii necondiţionate (R. Lipprtt). Conformismul este generat nu numai de g., ci şi de nevoia individuală de autoritate, care apare în condiţii de lipsă a unor criterii de opţiune, de intoleranţă faţă de incertitudine sau ambiguitate, de neangajare în abordarea dificultăţilor sau în căutarea de informaţii (J. Jackson, A. Rappaport), Coeziunea, consensul şi conformitatea variază şi în relaţia cu alte proprietăţi ale g., cum ar fi: autonomia (centrarea pe sine, evoluţia independentă a g.), permeabilitatea (măsura în care admite sau nu cooptarea de noi membri), flexibilitatea (gradul de informalitate şi de libertate în g.). intimitatea (gradul de apropiere reciprocă a membrilor g.), participarea (investiţia de timp, acţiuni şi efort în activităţile g.) etc.

Modul de constituire a fiecărei proprietăţi şi corelarea lor conferă g. un anumit specific ireductibil, de tot integrat sau de entitate distinctă. R. B. Cattell (1948) foloseşte termenul de sintalitate pentru a individualiza sau a caracteriza „personalitatea" unui g. ca întreg. Sintalitatea este, pe de o parte, influenţată de caracteristicile membrilor g. (inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de personalitate) şi de structura g., iar pe de altă parte dispune de o dinamică proprie. Această dinamică se relevă prin schimbările ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totală disponibilă în g., respectiv în sinergia g., şi prin interacţiunile dintre g. şi subgrupuri sau dintre diverse g. Sinergia este utilizată de membrii g. atft pentru menţinerea coeziunii, cît şi pentru atingerea scopurilor propuse. Trăsăturile de sintalitate a g. şi cele ale personalităţilor individuale tind spre congruenţă pentru a asigura stabilitatea g.

♦ Structura unui g. se relevă nu numai prin elementele componente sau prin proprietăţile care-i sînt specifice, ci şi prin procesele de g. Acestea vizează orientările, funcţiile şi distribuţia relaţiilor interindividuale din g. şi iau forma stratificării, conducerii, comunicării, competiţiei / cooperării şi repartiţiei trăirilor afective. Stratificarea constă în diferenţierea membrilor unui g. după anumite criterii. Ea poate fi verticală atunci cînd membrii g. ocupă statusuri inegale, repartizate pe straturi, în termeni de putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală atunci cînd membrii g. sînt specializaţi în executarea anumitor roluri sau funcţii care nu implică vreo inegalitate. Stratificarea ierarhică influenţează negativ coeziunea, pe cînd cea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. Stratificarea verticală accentuează preocuparea de respectare a normelor şi de exercitare a presiunilor spre conformism pentru a împiedica efectele de degradare produse de tensiunile inegalităţii de status. În acest caz este probabil ca g. să dispună de o organizare formală, instituţională, conformă cu normele existente, şi de una informală, ascunsă, depărtată de normativitatea statutară. Cu cît distanţa dintre organizarea formală şi cea informală este mai mare cu atît creşte probabilitatea scăderii coeziunii g. (M. G. King, W. H. Groffen).

Conducerea este procesul de organizare şi de exercitare a influenţei persoanei cu poziţie de lider asupra celorlalţi membri ai g., în vederea realizării sarcinilor şi armonizării relaţiilor. Liderul poate fi formal investit cu această poziţie, poate fi ales de g. sau identificat prin aplicarea unui test sociometric. Există o varietate a stilurilor de conducere a g. Clasificarea acestora se face după diverse criterii, cum ar fi: instituirea autorităţii (democratic, autoritar şi laissez-faire) (Lewin, Lippitt şi White), orientarea dominantă (centrarea pe sarcină sau pe relaţiile umane) (Katz şi Kohn), raportarea la norme în mod directiv şi nondirectiv (Rogers, Show, Blum), considerarea afectivităţii (distanţat, bazat pe control şi dirijare, sau permi-siv, bazat pe apropiere psihologică - Fiedler). Procesul de conducere este uneori considerat sinonim cu cel de influenţare (Tannenbaum, Weschler, Massarik) întrucît conducerea ar implica în mod necesar orientarea opţiunilor şi acţiunilor membrilor g. În direcţia dorită.

Comunicarea este unul din cele mai studiate procese de g., atît datorită frecvenţei relaţiilor şi interacţiunilor ce îi sînt specifice, cît şi din cauza implicării sale în realizarea celorlalte procese de g. Relaţiile de comunicare pot fi verbale (intermediate de limbajul natural) sau nonverbale (mimică, gesturi, etc.); pot dispune de un grad înalt de centralitate (întreaga reţea este dirijată de o persoană ce deţine o poziţie de filtrare a tuturor mesajelor şi orientare a relaţiilor) sau de lateralitate (încurajarea comunicărilor interpersonale directe, nefiltrate şi necentrate). Ordonarea relaţiilor de comunicare în reţele poate să ia diferite forme (A. Bavelas): lineare, în cerc, fragmentate, reciproce etc. Eficienţa comunicativă a unei reţele depinde de flexibilitatea şi de adaptarea la sarcina de îndeplinit, precum şi de comunalitatea codurilor de structurare a informaţiei (H. Leavitt). Studiul comunicării în g. s-a concentrat nu numai asupra reţelelor şi formelor de codificare a informaţiei, ci şi asupra modalităţilor de constituire a sensului unui enunţ prin negocieri interpersonale sau asupra condiţiilor de decodificare şi recodificare a semnificaţiilor vehiculate (H. Mead, H. Garfinkel, B. Bernstein).

Competiţia şi cooperarea sînt procese de g. studiate mai ales în relaţie cu eficienţa sau productivitatea g. concomitent cu relevarea efectelor lor sociale. Astfel, s-a constatat că în timp ce competiţia sporeşte eficienţa productivă a g., ea este şi o sursă de frustrare, anxietate sau de conflicte nevrotice (K. Horney). Cooperarea, bazată pe coordonarea eforturilor individuale pentru atingerea unui scop comun şi pe reciprocitatea interacţiunilor, măreşte satisfacerea globală la nivel de g., dar are şi efecte de uniformizare şi, deci, de scădere relativă a satisfacţiei individuale (P. Kropotki, W.C. Aller, M. Crowford). Studiul cooperării s-a extins mult în ultima vreme, mai ales în vederea clasificării unor mecanisme ale creativităţii în g. şi ale coordonării acţiunilor individuale pentru realizarea de bunuri colective (J. Coleman). Se acordă atenţie şi modalităţilor de promovare a competiţiei sau cooperării în funcţie de specificul sarcinilor şi atingerea randamentelor maxime. Distribuţia stărilor afective individuale şi colective în g. a început să fie analizată ca un proces distinct sub impulsul dezvoltării sociometriei, (J.L.Moreno), care s-a preocupat de efectele reciprocităţii şi unilateralităţii preferinţelor, neutralităţii sau indiferentelor afective.

♦ În afara structurii, am menţionat alte două dimensiuni inerente g.m. Una se referă la funcţionarea acestuia, constînd în adecvarea proceselor de g. pentru realizarea, prin activităţi specifice, a scopurilor propuse. Ea intervine ca o variabilă intermediară între structura şi rezultatele sau productivitatea g. Pînă în prezent nu au fost formulaţi şi analizaţi indicatori specifici ai funcţionării g. Caracteristicile ei sînt inferate, adică individualizarea proprietăţilor, proceselor şi rezultatelor în vederea specificării profilului unui g. este un indiciu al funcţionării. O altă dimensiune a g. este reprezentată de rezultate, repartizate pe trei arii distincte.

Eficienţa sau productivitatea (nivelul rezolvăriisarcinilor în raport cu obiectivele propuse), dinamica g. ca întreg şi efectele asupra membrilor. Eficienţa g. este relevată de o analiză pragmatică în care se pune în evidentă modul în care funcţionarea proceselor de g. conduce la obţinerea în activitate a unor performanţe. În acelaşi timp, trebuie avute în vedere şi acele efecte psihosociale care se constituie ca bază pentru evoluţia g. K. Lewin a iniţiat în acest sens direcţia de analiză centrată pe dinamica g., integrată în ceea ce el a numit „teoria cîmpului" (Field theory in social science, 1951). Conform acestei teorii, g. funcţionează într-un „cîmp social" şi îşi constituie o dinamică a sa ca urmare a forţelor interne şi externe de diferite orientări şi intensităţi. Prin contrabalansarea diverselor forţe poate rezulta un echilibru social cvasistaţionar.

Dinamica g. constă în trecerea succesivă a acestuia (locomoţia g.) prin stări cvasistaţionare care se constituie în timp şi sînt orientate către realizarea ţelurilor sau obiectivelor propuse. Dinamica este o caracteristică a g. ca întreg care rezultă atît din procesele interne, cît şi din interferenţa cu mediul social mai larg. Ea este o condiţie a eficienţei g., dar şi un produs al structurării sale sociale. De aceea rezultatele g. nu pot fi considerate doar prin raportare la criterii de eficientă pragmatică, ci şi în funcţie de criterii psihosociale.

♦ Structura, funcţionarea şi rezultatele, ca dimensiuni ale g., se află în raporturi reciproce de influenţare. Astfel, o anumită structurare a elementelor constitutive şi a proceselor de g. generează un mod distinct de funcţionare a g. care, la rîndul său, determină tipurile de interacţiuni şi relaţii, de integrare şi consens, de stratificare sau distribuire a raporturilor in-terindividuale dintre elementele structurii g. Structura şi modul său de funcţionare influenţează rezultatele g., iar acestea, retroactiv, determină schimbări în structură şi funcţionare. Deşi există o astfel de constituire a raporturilor de determinare reciprocă, structura şi funcţionarea constituie cadrele de desfăşurare a activităţilor specializate ale g. Iar aceste cadre sînt influenţate, înainte de toate, de către membrii şi interacţiunile sau relaţiile lor. Variaţiile din g. pot fi înţelese prin caracteristicile individuale şi relaţionale ale membrilor şi apoi prin specificarea proceselor de g.  M.V.